Maroc: romantic, tradițional, exotic, cu ape turcoaz și munți înalți, deșert și păduri verzi. Te vrăjește, te înfioară, te cuprinde în mrejele lui. Te face să îi adulmeci mirodeniile, și să îi încerci ispitele. Și apoi să te bucuri timp îndelungat, să povestești mult și felurit. Anul acesta am descoperit în Maroc un soț cu 3 amante. Iar în Maroc ai o a doua soție doar dacă îți permiți să îi faci o casă. Altfel nu. Iar amantele nu suntem noi, chiar dacă ne șade tare bine :).
Amanta 1. Orașul. Am poposit în Marrakech. Când ajungi aici e ca și cum ai ateriza pe o altă planetă. Cea a haosului ordonat doar de creator. Pentru că altfel nu îți explici cum de nu se petrec mai multe accidente pe o stradă lată de doar 2 metri unde trec succesiv măgari, oameni, autovehicule. Totul e colorat, și totul are menirea de a te vrăji să cumperi. Fie că îți place modalitatea de tocmeală, fie că ești un admirator de suveniruri chinezești cumpărate în Maroc, nu ai cum să pleci din Jemaa el Fna fără să cumperi nimic. Și apoi de ce ai face asta? Cumperi eșarfe colorate, magneți, mirodenii, ceaiuri, covoare. Orice, dar să cumperi și tu ceva.
Apoi ți se face foame și treci prin fața teraselor unde mirosul de turmeric nu mai încape în bucătărie. Testezi celebrul tanjine. Azi cu pui, mâine cu legume și couscous. Poimâine e la fel. Imaginația culinară nu e foarte mare și poate e mai bine așa. Din când în când asezonezi cu Coca Cola. Speri că totul se va dizolva, și când spui totul, nu te referi doar la ficat. Anul acesta e cazul pentru ceva nou. Tatuajul din hena. Îl negociezi de la 800 dirhami la 100. Crezi că ai potențial de vânzător. Adevărul e că și la 10 dirhami pictorița ar fi ieșit în avantaj. Dar nu îți pare rău. Te bagi la somn și te pregătești de următoarea amantă. Știi tu că ea poate fi mai provocatoare și mai tentantă decât prima. Nu dormi mult pentru că la 5 trecute fix de dimineață ești chemat la rugăciune. Da da, tu ai ales riadul lângă moschee. Data viitoare…..
Amanta 2. Muntele. Consider că o țară care are deschidere la Oceanul Atlantic și Marea Mediterană, și pe deasupra e înzestrată cu forme de relief precum munți de 4167m și deșert e mai mult decât norocoasă. Atlasul nu e un munte ca ceilalți. Da, știu, niciunul nu e ca toți ceilalți. E arid, nu vorbește cu tine. Doar te pune să urci. Cât? Până pe vârf. Din când în când își permite luxul de a te distrage din peisajul monoton cu vreo rafală de vânt, o ploaie, o ninsoare, o grindină. Măgărușii trec pe lângă tine ducând povara stăpânilor. Iezi mici, pierduți printre pietre plâng după mama sau după hrană. Șiroaie repezi de apă izvorăsc din piatra seacă și împrospăteazaă cel puțin pentru moment atmosfera. Mici terase sunt amplasate din oră în oră. Un fresh proaspăt, o Cola rece – le ai la îndemână oricând din momentul în care ai părăsit Satul Imlil până când ai ajuns la Refugiul Toubkal la peste 3000m. Nu e greu. Oricine poate ajunge oricând la Refugiu.
De la refugiu în sus, panta se accentuează și dă puțină greutate traseului. Pe ultimele pante îți dorești doar să ajungi la piramida de sus. Peisajele de jur împrejur eclipsează tot ce ți-a arătat bătrânul munte până acum. Te desfeți admirând. Ești fericit că ai ajuns și pui sigla clubului ce te reprezintă sau pe care îl reprezinți pe vârf. Faci o poză, că așa e tradiția, și cobori. În jos conștientizezi cât de mult te-au schimbat munții ăștia în ultima perioadă. Ce așteptări ți-au creat și cum te-au făcut ei să vezi lucrurile. Îți zici că ar trebui să fie o logică în toate, te bucuri de un duș fierbinte la 3000m și te pregătești de următoarea amantă.
Amanta 3. Deșertul. Pe munți înainte ai mai urcat tu, dar dorința de a merge 3 zile prin deșert, de a dormi la cort, de a experimenta altceva, într-un alt mediu nu ți-o poate reprima nimeni. Ai mai văzut tu deșert. Și nici unul nu pare a fi ca cel din atlasele de geografie. Să înceapă aici și să nu îi vezi sfârșitul. Jumătate din țara asta e deșert. Stâncos sau nisipos. Te plictisești la un moment dat de același pământ roșu, de aceași rocă roz. Vrei deșertul acela fierbinte, fin, cu picături aurii. Visezi să te afunzi desculț în dună. Și nu îți vine să crezi că îți este dat să trăiești asta. Duna te obosește, dar tu știi că poți și tragi tare. Nisipul e mai fermecător decât zăpada. Are efectul ăla asupra ochilor, de a vrăji și de a smulge totul din tine. Urci cam o oră pe cea mai înaltă dună din vecini, ești primul, te bucuri de asta și te trântești în nisip.
E liniste și doar puțină răcoare. Cât vezi cu ochii nisip. Nisip fierbinte. Soarele stă să apună. Vin și ceilalți colegi. Dar tu încă ești în povestea ta. E momentul tău. Nu acolo pe vârf, nu în zbuciumul orașului, ci pe o dună de nisip. Unul din momentele alea în care îți dai seama cât ești de mic într-o mare atât de mare. Nu durează mult. Au grijă alții să se aventureze prin spatele tău și să îți strice liniștea profanând deșertul cu mașini 4×4. Nu le faci jocul și tii minte momentul ăla mult timp de acum încolo. A fost momentul tău.
