În martie anul trecut am hotărât împreună cu colegul meu de birou de la Oxigen să ne luăm un cățel. Am avut multe discuții: ba să fie mare, ba să fie mic, ba să fie puternic, ba să îl luăm de munte. În cele din urmă am achiziționat un bichon havanez.
Zuzi: E mică, e neagră, și la prima cătare nu are nimic cu muntele. Nici la a doua…
Dar pentru că poți fi membru Oxigen doar dacă îți place muntele, ne-am hotărât să îi facem și bichonului nostru botezul. Așa că la mai puțin de un an, l-am îmbarcat spre Valea lui Stan. Traseul este promovat de Oxigen pentru începători atât pe timp de iarnă, cât și pe timp de vară. Fusesem de foarte multe ori pe Valea lui Stan. Prima dată în 2007, atunci când traseul era mai puțin cunoscut turiștilor. De atunci și până astăzi traseul s-a schimbat la 360 de grade. Știam foarte bine la ce să mă aștept. Dar nu știam cum va reacționa Zuzi. Prin zăpadă, pe gheață, dacă va fi mofturoasă, dacă va vrea cărată în brațe, dacă se va zbate de fiecare dată când va fi cărată pe scări.
Pe 25 februarie, atunci când am fost noi pe vale, gheața pe Valea lui Stan începuse să se topească. Cu toate acestea ochii ne-au fost premiați de multe peisaje demne de cărțile de povești. Cascade înghețată, poduri permanente peste apă, un basm ce se derula pe parcursul câtorva sute de metri. Zuzi a stat cuminte de fiecare dată când era ajutată să treacă vreun pasaj dificil. Apoi își etala cunoștințele de alergător de fiecare dată când trebuia să mă urmeze. Evident, așa cum era și cazul, Zuzi are echipament verde Oxigen, că doar așa îi șade ei bine.
Valea lui Stan – așa cum o știu toți cei care au parcurs-o, se termină mult prea repede. Abia te antrenase-i cu mișcarea „din piatră în piatră”, abia reusei să faci față gravitației iar lunecușul nu îți mai părea o problemă, că s-a și terminat. Evident la final ești recompensat cu un deal ce vrea să scoată untul din tine, ca să simți și tu că ai fost la munte. Zuzi șmechera se plictisea repede, și făcea cale întoarsă. Știe ea foarte bine că înapoi sigur ajunge acasă. Dar pentru că este o lingușitoare fără pereche avea norocul să fie luată în brațe de turiști pentru câteva minute până își recăpăta forțele.
Încet, încet, a reușit să parcurgă primul ei traseu: 10km. Nu știu exact câți pași a fost ea nevoită să facă la piciorușe de 5 centrimetri bucată, dar eram sigură că după asemenea efort va dormi neîntoarsă până a doua zi de dimineață. Nimic mai fals. După 2 ore de odihnă, zburda veselă prin cabană, în căutarea vreunei persoane care să-i acorde atenție.
Zuzi dragă, nu ai încotro. De acum străbatem munții împreună!
