Rapel cu Stefan

Despre frici invinse si cum am facut eu prima data rapel

Probabil toti cei care ma cunosc de un an sau doi, cred ca dintotdeaua am zburdat pe munte, fara frica de inaltime si cu zambetul pe buze. Probabil cei care  ma cunosc de vreo 3-4 ani,  ma cunosc din prisma Oxigenului, adica in autocar, pe munte, sau mereu plecata. Sunt si altii care ma stiu de vreo 10-11 ani, cu care am batut potecile Bucegilor la pas, in haine cumparate din Cora (pentru ca nu exista Decathoon, iar bani de ceva mai scump nu exista).

Despre cum am facut eu prima data rapel, sunt putine lucruri de impartasit. Mai multe au fost de simtit. Eram in Fagaras, mai exact pe Transfagarasan. Eram cu Stefan, care ne duce pe o culme insorita si plina cu vipere. Traseul are meritul, ca prin 2,3 curbe de nivel precis identificate, sa te pozitioneze deasupra unui perete pe Transfagarasan, de unde poti face lejer rapel : 50-70 de metri (distanta estimata ochiometric).

Strabat cu bine poteca pitonata de vipere. Le aud cum sss-iesc prin iarba uscata, si cum isi doresc sa scoata capul la soare. Sunt blindata cu bocanci si pantaloni lungi, pe o caldura torida din cauza “amaratelor” astora de vipere. Stefan da pe rand oamenii in rapel. Le explica cu blandete si rabdare. Speech-ul e acelasi. Incurajarile difera in functie de situatie. Raman ultima, nu neaparat din politete fata de predecesori, ci sperand sa ma intorc jos printre vipere si nu pe coarda neagra ce atarna in jos.

Se pare ca toata lumea a fost curajoasa azi…hm…parca s-a facut prea cald, si imi e si putin sete.

– Mai Stefan, si asa esti obosit, eu ma duc jos pe drumul normal.

– Nu Diana, ca toata lumea a coborat in rapel. Hai si tu.

– Mai Stefan, dar stii, mie imi e si putin frica (toate membrele tremurau ca varga), si adevarul e ca nici nu prea imi place.

– Ei, lasa mai Diana, ca nu e asa greu. Uite, pe aici intra coatda. Dispozitivul asta e cel mai sigur din cate exista. Se autoblocheaza.

– Mai Stefan, blocata sunt eu. Tu nu intelegi ca ma duc la vipere?

(…… multe replici schimbate intre mine si Stefan, ce au avut drept deznodamant o coborare in tandem).

Si uite asa, se prinde si Stefan de coarda, imi da un anou in mana (prins la misto de nicaieri, sa ma tin de el, pentru ca tot insistam ca vreau sa ma tin de ceva) si coboram spre mirarea celor de jos, amandoi. Eu tremurand, Stefan spunand glume la fiecare pas. Trecem de prima portiune. O mini surplomba bolavanoasa. Ramanem nitel atarnati cu posteriorul in jos si picioarele pe perete. Stefan insista sa mai fac niste pasi. Eu insist sa nu. Stefan castiga. Acum trebuie sa facem stanga. Dam de un mic prag – teoretic de regrupare, practic de incercat sa respir altfel decat sacadat. Usor usor suntem la jumatate. Parca nu e asa greu. Ce-i drept, si distanta pana jos micsorandu-se considerabil, prind curaj. Un curaj de ala: curaj gaina ca te tai.

– Stefan, ce le zicem oamenilor de jos?

-Ca a fost placerea noastra sa coboram impreuna.

– …..

Sa fi trecut 5 ani de atunci mai Stefan, nu? Nu am fotografii de la momentul cu pricina, dar de atunci am prins drag de rapel si ma dau ori de cate ori prind ocazia. Stefan si-a dat seama de asta, si mi-a dat una si mai “nebuna”. Se cheama pendul….si se cheama putina nebunie.

Intre timp am aflat ca frica de inaltime se chema acrofobie. O fobie care poate avea urmari grave asupra unei persoane si care cel putin teoretic ar avea nevoie de ajutorul unui specialist